XIX Pretentiile unui cititor

Teodosie cel mic a fost cartea recomandata de toti prietenii, de toate cronicile literare, de bloggeri, de critici, cu alte cuvinte toata lumea a cazut de acord: este o carte extraordinara! De ce am citit-o numai acum, nu imi pot explica, alaturi de Demonii, a fost cartea pe care am amanat-o la nesfarsit. M-am vazut libera zilele acestea sa aleg ce carte vreau sa citesc si cu toate ca iarasi am fost tentata sa o mai tin de-o parte (asa cum fac bunicile cu setul de farfurii bune pentru zilele speciale) am comis sacrilegiul de a o incepe pe tren. Cartea s-a ridicat la inaltimea cronicilor primite  astfel incat imi vine greu sa ma decid intre ea si Si Hams Si Regretel care sa ocupe locul intai in preferintele  mele legate de literatura romana contemporana. Urmeaza sa ma plang in doua, trei randuri ca nu stiu cum sa vorbesc despre o carte atat de frumoasa (nu-i nimic stiu ca nu sunt singura ) cartea are intr-advevar darul de a te lasa fara cuvinte chiar si in cazul in care nu prea gusti genul fantasy (am fost o devoratoare de basme cat am fost mica dar odata ce le-am abandonat pe acestea genul nu m-a mai prins). In afara de personajele adorabile pe care le creeaza Razvan Radulescu, povestea seducatoare si un conflict bine dozat  (care si acestea sunt suficiente pentru a face o carte buna) autorul indrazneste sa fie jucaus in stilul sau, nu isi ignora cititorul si bine face (literatura romana la ora actuala cam prea des uita de acesta ajungand ori sa il plictiseasca ingrozitor de tare ori sa il deruteze total in amalgamul de detalii, explicatii etc.) folosindu-se de tot felul de tehnici narative acest spectator nu este plimbat doar printr-o lume fantastica ci si prin diferite intorsaturi stilistice. Personal imi place teribil de mult textualismul optzecistilor desi stramb din nas cand vad o carte care se foloseste de acest mecanism astazi, placut dar totusi greu de stapanit. Prima carte care mi-a dat cu tot scepticismul de pamant a fost Sindromul de panica.. . a lui Visniec iar a doua este aceasta. Trebuie sa maturisesc ca nutream un mic gand perfid „ei asta nu-i va reusi pana in final” si am asteptat momentul si cu fiecare pagina dadeam de o noua surprinza, o noua incantare si din nou nimic care sa ma faca sa stramb din nas. Acum ar urma un sir lung de moduri in care sa spun da, cartea e extraordinara, trebuie citita! dar am sa ma opresc aici cu speranta ca am starnit pofta celor care inca nu au ajuns la ea.

Lectura placuta!