Dimineata cu pitici (pe creier)
Fiind animata in dimineata asta de o discutie cu colega mea de apartament, care avea in vedere personajele preferate ale copilariei (incat ne-am molipsit si noi de la alte posturi) am decis sa urmez indemnul la leapsa de pe blogul lui Zum. Topul, alcatuit impreuna cu sus-numita colega, is as follows:
1. Olguta – La Medeleni
2. Ursu/Lucia – Ciresarii (bine, dacar ar fi un top transant veritabil, ar fi doar Ursu, dar trisam si noi putin)
3. Sperie Ciori – Vrajitorul din Oz
4. Mowgli – Cartea Junglei
5. Hermione – Harry Potter
6. Ishmael – Moby Dick
7. Wendy – Peter Pan
8. Klaus – Lemony Sincket’s a series of unfortunate events
9. Fat Frumos – Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
10. Mica sirena , Hans Christian Andersen
11. Micul Print (care ar trebui sa fie cap de lista, cu singurul amendament ca am detestat cartea cand am citit-o prima oara prin clasa a cincea, si o consider in continuare cea mai nerecomandabila lectura pentru gimnaziu, dar la o a doua lectura mai tarzie, nu poti sa nu iubesti din toata inima personajul forever and ever 
) )
04:13
De 13 minute e ora 4 , de 13 minute e ora la care se iau deciziile cele mai relevante de peste zi, motiv pentru care cam toată lumea doarme la ora asta. Priveşti pe fereastră şi observi că nu mai e nicio lumină aprinsă decât cele ale străzii, dacă s-ar lua curentul ţi-ar fi totuna, dacă ar dispărea luna dintr-o dată ţi-ar fi la fel de indiferent. Orice încetinire a timpului orice diminuare a vizibilităţii, deci a spaţiului, e oarecum firească. La ora 4, totul se reduce, la propria ta persoană.
Prostii…totuşi poate mai lucrez puţin la început, doar aşa, să dea măcar impresia că urmează să spun ceva.
Ora 4, ora misterelor cognitive, a acelor colţuri obscure ale minţii tale supraîncărcate, a perversităţilor refulate, a frustrărilor epuizante, a tuturor cuvintelor capabile de a atrage atenţia, urmate de un adjectiv…. ca să vezi m-am pierdut din nou. (Chiar sunt cărţi scrise în acest stil .. vă daţi seama, 200 până la 500 de pagini de aşa ceva)
De 13 minute mi-am pierdut somnul şi cam tot pe atunci am început să încep câte ceva. Nu demult căscam. Sunetul nici n-a apucat să se lovească de pereţii goi şi să revină răzbunător spre sursa care l-a obligat să-şi adune energia şi să repete ceea ce tot îmi repeta de pe la ora 00:00, căci mesajul s-a pierdut cu totul de mine. Am început să tânjesc după el dar mă ignora. Corpul s-a separat de trup şi spune “nu, poftim , ce se va întâmpla dacă în dimineaţa asta nu dormi?” Aşa că de 13 minute încerc să respect dorinţele corpului.
În acest post trebuia să fie vorba despre o melodie care mi-a atras atenţia zilele acestea. E vorba de Sinnerman în interpretarea Ninei Simone. Urma să spun cât de mult îmi place, ce incredibile sunt versurile şi cât de formidabil le traspune vocea Ninei Simone dându-le o notă de gravitate şi acea senzaţie de autenticitate. Se întâmplă foarte rar doar să simţi un vag iz de autenticitate care automat te umple de o satisfacţie mai degrabă organică decât una intelectuală ori sentimentală. Adevărul e că autenticitatea a fost cu aviditate căutată nu doar de audienţă ci mai ales de artişti, cei neînţeleşi, cei boemi, cei suferinzi, bolnavi că nu au mai scris o pagină care să spună Ceva de prea mult timp, bieţi disperaţi, nenorociţi puşi să caute ceva ce nu poate fi cules ci doar instinctual înţeles. Mi s-a povestit de un scriitor care în fiecare seară petrecea două ore cu un pix şi o foie in faţă, scriind pănâ la epuizare, până în momentul în care reuşea să îşi elimine conştientul, să îşi elibereze mintea de barierele acestuia şi să scrie dintr-o sursă mai aproape de sufletul său. Nu ştiu cine a fost acesta şi ce a reuşit să facă în cele din urmă cu această metodă, dar cel puţin de autenticitate cred că îl pot suspecta.
Arta poate supravieţui şi fără autenticitate dar devine inferioară, o artă săracă, fără prea mari pretenţii. Ordinul estetic fiind cel primar , dacă e cât de cât satisfăcut, ar trăi şi ar supravieţui criticii, dar anemic.
Şi acum ca să las ora să îşi spună definitiv cuvântul, am să închei frumos şi academic. Mă întorc la intenţia de după intenţie şi concluzionez că realmente am reuşit să spun ceva, să adun câteva idei. Mi-am făcut corpul fericit.
Muntele
Tin locul unei pietre de pavaj,
Am ajuns aici
Printr-o regreatabila confuzie.
Au trecut peste mine
Masini mici,
Autocamioane,
Tancuri
Si tot felul de picioare.
Am simtit soarele pana la
Si luna
Pe la miezul noptii.
Norii ma apasa cu umbra lor,
De evenimente grele
Si importante
Am facut bataturi.
Si cu toate ca-mi port
Cu destul stoicism
Soarta mea de granit
Cateodata ma pomenesc urland:
Circulati numai pe partea carosabila
A sufletului meu,
Barbarilor!
Marin Sorescu
