– Ssarpe… ssarpe. Ssssar-pe.
În felul acesta se înfăţişa neînţelegerea ce avea să preceadă teribilele evenimente din acea zi. Şoricelul era asistat în caznele sale de a deprinde o pronunţie cât mai precisă, de vechiul şi nelipsitul său companion. Strada Paris, de la numărul 47 şi până dincolo de rododendronul din faţa celui de-al treilea stâlp înainte de capătul acesteia, era locaţia predilectă pentru promenadă a celor doi.
– Sari pe ce? îi răspunse pisica, obosită. Dragul meu, se pronunţă „şarpe”.
– Ssarpe, reluă şoricelul cu aplomb.
– Şarpe. Îţi spun franc, tu est vraiment impossible. Ştii că sunt, en effet, un delicat, dar mă-nţelegi, cineva trebuie să te atenţioneze. Cu alte cuvinte, flagrantele carenţe pe care le denotă dicţia ta se impune necesarmente să fie rectificate. Doar suntem civilizaţi, pentru numele lui Bastet.
– În primul rând sscumpul ssi delicatul meu prieten, fuck off cu fracenza, îi răspunse şoricelul, din ce în ce mai iritat, a cărui coadă se zbărlea la auzul fie şi a unui singur cuvânt din limba franceză, iar în al doilea rând Basstet? Sserioussly? Basstet?!
-Hai sictir, ăsta e un eres, ori eu nu sunt culpabil că eşti aşa mundan. Tu est incorrigible, îi spuse pisica, şi nu mai adaug nimic.
-Uite, poftim! Acum arăt ca un porcussor de guineea! Am obossit ssă îţi tot explic care e treaba cu zeii asstia. Dacă tu ssi asstăzi, Dumnezeule, mai crezi în zei… poate te ajută, zise şoricelul plictisit. După care pufni răutăcios: Pentru sspiritele sslabe. La acestă ultimă replică pisica îşi dădu ochii peste cap şi îi aruncă un zâmbet condescendent. Dacă preferi ssă te asscunzi după un sscut religioss doar ca ssă nu mă ajuţi mai bine ssă o lassăm baltă.
– Parfait. Aşa –
-Cu ciocolată? îl întrerupse şoricelul, lingându-se atât de tacticos pe mustăţi cum numai specimenele cu adevărat zeflemitoare pot să o facă. Nu ne-am întâlnit asstăzi ssă purtăm tot felul de disscuţii religioasse, gnosstice ssi mai sspunele cum vrei, am auzit prea multe, am vorbit prea multe. Eu te-am rugat ssă îmi faci un ssingur favor, nu îţi fură prea mult din timpul preţioss ssi nici nu e necessar ssă depui un efort prea mare. Prin urmare e ssimplu, vrei ssau nu vrei?
-Facil, poate. Frust, poate. Nonşalant, poate. Modest, poate. Dar simplu nu este. Ai putea crede, nu-i aşa, că implică o cauzalitate prozaică de tipul numai, doar, nimic mai mult. Însă ceea ce este intrinsec felin, vreau să spun, ceea ce mă caracterizează cu precădere, arareori se poate spune că e pripeala. Recunosc că manifest o formă prolifică de urgenţă în toate acţiunile mele. Dar reflectez îndelung înainte, în timp ce şi după.
Peisajul suspect în care îşi ţineau colcviul fu întregit în acel moment de un camion care se unduia într-un mod aproape de neconceput pentru o minte disciplinată, prin forfota continuă a cetăţenilor onorabili care îşi îndeplineau cu spor obligaţiile diurne, mingile ieftine cu tot felul de desene indescriptibile şi celelalte resturi ale săptămânii care se scursese, trecând razant pe lângă ei, dar cu voluptate, aşa cum fac toţi tiriştii, prin toate belţile ce i se iveau în cale, încât cei doi fură stropiţi din vârful urechilor până-n cele patru picioare.
-Oribilă canalizarea în orassul ăssta. O mică ploaie ssi totul esste ssub apă, spuse scuturându-se din toţi rărunchii în timp ce pisica, scârbită de apa murdară, îşi aprinse un trabuc oglindindu-se în baltă.
-Ssi Basstet ce sspune referitor la felinele fumătoare?
– Am nouă vieţi, nu îmi pasă.
-Am făcut foarte multe pentru tine. Ne cunosstem de…
-De şapte ani.
-Da, exact, ssi în ssapte ani câte nu am făcut pentru tine! Îmi essti dator. În pluss, nici nu îţi cer un lucru atât de nefiressc.
-Contează pe un şoricel să deshume schelete ancestrale! Ţie îţi revine, cu de la sine citire, sarcina de a comemora arbitrar indimenticabila ocazie în care mi-ai servit pâine cu unt.
-A fosst acum ssasse ani, da, da îmi amintessc perfect! Ne cunossteam deja de un an, ssi nu eram în relaţii tocmai sstrânsse. Adică mai iesseam assa la o bere ssi o dată, da sstiu, am iessit la agăţat împreună, ssi îmi ssperiai toate gagicile! Un essec total! Într-o zi de vară, imaginează-ţi caniculă şi domnul motan ce face? Sse răcesste! Sstiu că trebuia ssă mergem la o lanssare de carte împreună ssi tu erai cel care m-a convinss că e un eveniment de la care nu sse poate ssă lipssim. Eu mi-am anulat tot programul pe ziua resspectivă ssi când ss-a făcut ora cinci, nu-i motanu’! Ssi am sstat, ssi am assteptat … ssi tot assteptam, ssi nimic! Ssingur ssă merg ssă vad ce are Sserban Foarţă de sspuss desspre pssici, ar fi fosst un lucru total lipssit de ssenss. În pluss, îmi assumam oricum un mare rissc ssă fiu acolo, chiar ssi cu tine, imaginează-ţi dacă m-ar fi vazut cineva din „Associaţia pentru ssoriceissme în literatură”? Nici acum nu îmi pot da sseama cum de am fosst de acord ssă vin cu tine la acea lanssare, e plină literatura de pissici ssi niciun ssoricel! Assa că nervoss am venit la tine. Ssi eu nu fac assta de obicei. Dacă cineva îmi încurcă musstăţile rup legătură cu resspectivul ssi am terminat. Assa că uite primul favor pe care ţi l-am făcut, pe ziua aceea numai! Până la tine îmi pregătissem tot disscurssul, căci la cât eram de ssuresscitat ass fi ajunss, altfel, ssă chiţăi ssi nimic mai mult. Când am ssunat la ussă – nimic! Nu am vrut ssă renunţ, eram prea nervos ssi am încercat ussa. Era desschissă assa că am intrat ssi a apărut motanu’! Erai întinss în pat, o căldură inssuportabilă, mirossea mai rău decât toate canalele Mărăsstiului, ssi alea put frate! Încăperea arăta de parcă o familie întreagă de ssoricei a fost omorâtă acolo ssi lăssată ssă putrezesscă în pereţi iar tu erai cel care îngrozea cel mai tare peissajul mirossind ssi arâtând mai rău decât orice văzussem până atunci. Am înţeless imediat că prietenul meu e foarte bolnav ssi că are nevoie urgentă de mine. Ssi atunci eu, amicul care nu te cunosstea decât de un an, care nu sstia mai nimic desspre tine, eu ţi-am dat acea mână de ajutor, te-am întărit, te-am vindecat! Cu alte cuvinte ţi-am ssalvat viaţa! Ţi-am unss o felie de pâine cu unt!
– Singurul lucru care îţi încurcă mustăţile… cam sure, ţin să adaug, nu eşti absolut deloc pedant, suntem în secolul XXI, zadarnic debitezi calomnii şi dispute religioase, ceea ce dezbină predispoziţia demoisellelelor de a da curs convocărilor tale senzuale, e profilul tău dezagreabil, îţi recomand să consideri mai amănunţit ce afirmă Jean-Paul.
– Filossofia lui Ssartre merge dincolo de sseducţie, doar nu mă-assteaptă ssaptess-două de gagici în neant, i-o întoarse şoricelul întrucâtva nedumerit.
-Intenţia mea era de a evoca un raport mai puţin trivial cu delegatul estetic al speciei de care aparţii. Mă refeream desigur la Gaultier. Oricum, nu are importanţă. Ce spuneam? Singurul lucru care îţi încurcă mustăţile e inaptitudinea pe care o etalezi în raportarea ta la realitate. Eşti sonat. Îmi continuu şi acum penitenţa graţie faptului că ai ratat unicul prilej de a fi instruit în filosofia fecundă şi specificitatea felină, împărtăşindu-te din sapienţa cotoiului bătrân, care atestă că e foarte greu de prins o mâţă neagră într-o cameră întunecoasă, mai cu seamă când ea nu-i acolo. Megalomania pe care o denotă atitudinea ta nu ar face cinste nici măcar unui şobolan pârlit. Te-aş soma să rectifici, dar am convenit că e redundant atâta timp cât eşti delirant. Mai bine execut eu. Admitem că orice motan, nay, orice felină, nay, orice creatură poate avea un moment de indispoziţie. Momentul e cu atât mai insignifiant cu cât e pasager şi remediabil şi poate surveni chiar şi în cazul pisicilor celor mai venerabile! În orice caz, un atare incident survine şi în situaţia în cauză, se produce o maladie în burtica mea, şi cine îmi perturbă momentul de reculegere? Se precipită în spaţiul meu intim stimabilul, şi cu distinctiva-i impacienţă îmi ornamentează clarobscurul recreativ cu un spectru luminos de factură solară, înlăturând perdelele şi deschizând larg ferestrele, fiindcă, chipurile, e susceptibil la odorul meu particular. Am evocat îndeajuns ambianţa pentru a-ţi reactualiza memoria? Nu este lipsit de temei atunci să adaug că te-am invitat să părăseşti perimetrul, întrucât sufăr de o afecţiune provizorie? Poţi însă să-ţi pui mintea cu un popândău obstinat? N-am stăruit să te retragi, evidenţiând că nu e cazul să te deranjezi? Doar eram camarazi, nu se preta. Am pretextat că-ar fi mai judicios să te afli în compania maestrului Foarţă, că eu nu mă aflu în dispoziţia de a te întreţine cum se cuvine, dar cum să-ţi semnalez exigenţa imperativă de a percepe circumstanţele ridicole în care ne găseam? Erai atât de angajat în a-mi reface echilibrul gastric, încât am fost constrâns să mă alimentez cu reputata felie de pâine cu unt. În orice caz, acum că ne aflăm într-un raport mai intim, îndrăznesc să îţi divulg faptul că eşti un bucătar ireproşabil. Papilele mele gustative revin adesea într-o agreabilă reverie la acea savoare inefabilă.
-Mulţumessc, sse putea altfel? îi răspunse, în timp ce un zâmbet discret îi mijea în vârful mustăţilor, doar essti prietenul meu care sstie ssă flateze ca nimeni altul. Dar te obossessti degeaba, tot nu sschimbăm ssubiectul. Assta e o disscuţie principială! Ipotetic vorbind, dacă Hamlet i-ar fi unss o felie de pâine cu unt lui Horaţiu, el nu numai că i-ar fi întorss favoarea, ci ar fi fosst chiar de datoria lui ssă îi ofere o felie de pâine cu unt înapoi, ssau orice altceva i-ar fi cerut prinţul Danemarcei.
– Mon semblable, băi frate, cu incomensurabil regret sunt silit să îţi comunic că te afli într-o teribilă eroare. E perfect plauzibil ca Hamlet să îi ungă o felie de pâine cu unt unchiului său, care în calitatea sa de monarh uzurpator, era superiorul său de drept, astfel încât reciproca ar reclama o umilire neechivocă a regelui în ierarhia socială a vremii. Cine ar putea concepe, chiar şi în prezent, un rege care să poarte cuţitul în mână şi efectiv să iniţieze procesul de întindere a untului pe pâine? Iar cu atât mai puţin se aplică premisa de la care ai pornit circumstanţelor în care suntem noi, cu cât cei doi erau corelaţi printr-un legământ de rudenie, şi indiferent de stima pe care ţi-o port, mă-nţelegi, există un prag sentimental peste care nu pot trece.
– Am apreciat întotdeauna efortul intelectual pe care îl depui în demonsstraţiile tale, ssi ţi-ass da completă dreptate dacă nu ar fi o mică incorcondanţă. Ssper că essti de acord cu mine că Horaţiu nu e totuna cu Claudiuss, remarcă şoricelul, a cărui observaţie fu suficient de tăioasă pentru a declanşa un val de stighereală aproape atroce pentru motanul care, după un scurt moment de cumpănă, îşi ridică capul, reluând acea postură orgolioasă proprie doar felinelor, şi spuse precipitat:
– Ştiu foarte bine că Horaţiu era tatăl său.
– Nu era.
– Era fireşte fratele Ofeliei.
-Nici. Era prietenul lui Hamlet, care –
– Dar ştiu! Am avut un moment, atât, un lapsus teribil, ripostă pisica, cât de cumplit când păţeşti asemenea grozăvii, iar apoi cu toţii te judecă, când în definitiv nu e decât oboseala, anemia, stresul…
– Sscumpul meu motan, ai dreptate, sse poate întâmpla oricui, ssi apoi ziua assta e de vină.
– Da, şi vremea!
-E cumplită vremea.
-Pe vremea asta…
-Cum ssă nu îl încurci pe înssussi Hamlet cu Ofelia? adăugă şoricelul, suprimând surâsul maliţios care i se întrezărea pe figură. Pupilele dilatate şi rugătoare ale pisicii îl urmăreau cu o privire atât de ingenuuă, încât legitimau convingerea cu care aceasta declamă:
– Constat că nu îmi laşi nicio alternativă, încât nu îmi rămâne decât să expun lectura superficială pe care ai aplicat-o acestei redutabile capodopere. Fenomenul pe care tu îl socoteşti ca fiind notoriu în macrocosmosul hamletian se reduce la obligaţia pe care o arogi lui Horaţiu de a-l asista pe Hamlet, ungându-i o felie de pâine cu unt, iar asta reflectă precara judecată şi nepriceperea graţie cărora penetranţa sensului acestui gest îţi e inaccesibilă. Categoric că nutriţia lui Hamlet nu reprezintă un subiect derizoriu, ba din contră, e poată ce mai sinuoasă problemă pe care o ridică Shakespeare! E indispensabil ca fiecare individ să se alimenteze, dar corespunzător. Pâinea cu unt nu este pentru oricine! Horaţiu cunoştea acest lucru. Bastet ştie ce prejudicii i-ar fi adus lui Hamlet acest gest întru totul damnabil. Doar remarcabila abnegaţie a lui Horaţiu l-a oprit din a se prăvăli în abisul acestei erori, căci pâinea cu unt nu este hrană doar pentru trup, ci şi pentru spirit. Iar un spirit alienat supus unui regim contraindicat este irecuperabil. Cum poţi omite repercursiunile pe care alienarea lui Hamlet le presupune? În fond, nu ştiu de ce mă mir că empatizezi cu un dement. Dar trebuie să fii puţin rezonabil. Ai totuşi în vedere faptul că nu în zadar edifică Shakespeare acest prototip al nebunului, ci tocmai pentru a semnala consecinţele insinuării unei astfel de alterităţi primejdioase în societate! Pesemne că ai remarcat abundenţa de nebuni din creaţia shakespeariană. Atunci trebuie să îţi fie evident faptul că acesta aspira la o comunitate eliberată de pericolul pe care îl constituie nebunii, dorind ca toţi să fie închişi într-un ospiciu. Doar pentru că nutresc în continuare nădejdea că într-o bună zi vei putea accede la condiţia de erudit, îţi voi divulga o taină pe care puţini o sesizează: Shakespeare era un raţionalist avant la lettre!
-Cu toate că essti, fără doar ssi poate, motanul meu favorit ssi, de altfel, ssingurul motan care esste ssuficient de manierat ssi desschis la minte pentru a putea aprecia compania atât de deossebită a unui ssoricel, am impressia că te afli ssub influenţa regretabilă a unei gândiri pur pissicessti, care din fudulie cade în terbila cutie de nissip a ssuperficialităţii, ssi ajunge ssă asscundă ceea ce nu conssideră potrivit imaginii sale, dessi esste fenomenul cel mai normal din lumea întreagă. Ai mai văzut tu vreun alt animal ssă facă ca voi? Dissperarea cu care asscundeţi adevărul în sscopuri pur esstetice sse reflectă ssi assupra gândirii voasstre. Mă întrisstează profund ssă văd că în ciuda eforturilor mele ssi a influenţei ssoricessti, nici tu, sscumpul meu prieten ssi ilusstru sspecimen felin, nu te-ai lecuit de ea, însă după sstilul ssoricessc, perssisst în încercarea mea de a-ţi desschide ochii. Dacă îmi permiţi, mi-ar plăcea ssă îţi sspun două proverbe din colonii: „Roade, roade, că până la urmă tot ai ssă dai de ceva” ssi „Ssă o sscoţi la capăt nu însseamnă, întotdeauna, ssă mussti din casscaval”. Revenind acum la Ssakesspeare, ass vrea ssă îţi recomand ssă citessti „Am ross apolinic ssi am chiţăit dionissiac”. Ca ssă nu exisste dubii, nu e sscrissă de Ssakesspeare, ci de marele filossof F. Ssoaretzsche, iar acolo vei afla adevărul desspre Hamlet ssi nebunia lui. Cât privesste problema de nutriţie pe care o ridici, ssunt perfect de acord că unui dement nu i sse poate sservi pâine cu unt, dar numai în ultimul sstadiu al bolii ssale, ea fiindu-i până acolo abssolut necessară, căci e ssingura mâncare ssuficient de hrănitoare, ssi în acelassi timp ssuficient de ussoară, pentru a nu fi cauza unei indigesstii ssau a oricărei înfiorătoare sslăbiri a organissmului. Fiind aici vorba de Hamlet, ass vrea ssă îţi sspun, anticipând ceea ce vei desscoperi ssi ssingur desspre el, că el nu era nebun, el sse prefăcea. Prin urmare, dacă am sstabilit că doar nebunilor în ultimul sstadiu le esste interzissă pâinea cu unt, lui Hamlet nu putea ssă îi facă niciun rău. Ssă ne imaginăm puţin piessa lui Ssakesspeare, dacă Horaţiu i-ar fi unss, assa cum era de datoria lui, acea felie de pâine lui Hamlet. Prinţul Danemarcei ss-ar fi ssimţit dintr-o dată energizat. Acţionând ca antidepressiv, căci problema cea mai mare a prinţului era de fapt depressia, trebuie ssă fii de acord cu mine, că pâinea cu unt e ssingurul medicament împotriva acesstei boli. Ei bine, nivelul de dopamină ssi sserotonină din corp l-ar fi împiedicat atunci ssă o trimită pe Ofelia la mănăsstire ssi ssă sse urce pe vaporul ăla sspre Anglia, ssfârssind cu toate mult mai repede, căci din nou ssper că nu ssunt ssub falssa impressie că ssi aici cădem de acord assupra faptului că în finalul piessei au murit atâţia doar pentru că Hamlet a întârziat. Probabil că dacă ar fi fosst neamţ… dar assta e o altă disscuţie. Ceea ce vreau eu ssă ssussţin esste faptul că uneori de ajutorul unui prieten atârnă desstinul lumii întregi, dacă el are nevoie de pâinea cu unt, atunci unge-i pâinea ssi ssalvează lumea!
-Singurul individ pe care intenţionez să îl salvez în după-amiaza asta sunt chiar eu, căci sunt periclitat de inaniţie! Te înştiinţez, nu fără regret, că prodigioasa logoree pe care tocmai mi-ai servit-o, a suscitat în ceea ce mă priveşte o profundă senzaţie de foame.
-Esste un lucru dovedit că ssoriceii pot rezissta mai mult fără mâncare decât pissicile, noi făcând parte dintr-o sspecie mai puţin răssfăţată, am învăţat ssă ne adaptăm aproape oricăror condiţii de trai. Ia un ssoricel şi pune-l în ce ssituaţie vrei tu. Te provoc! Ai ssă observi că noi-
– Am să observ că nu mai reuşesc să te smulg din verva ta retorica. Aşa că absolut nedelicat, îţi spun că singura mea intenţie imediată e de depista prima sursă selectă de nutrimente, îl înştiinţă motanul cu o inflexiune gravă a vocii, străduindu-se să înăbuşe ecoul stomacului său pustiu.
Oricare duo mai puţin tenace s-ar fi sustras de la un asemenea travaliu dezagreabil cu mult înaintea celor doi stoici, care stăruiau în questa lor alimentară în pofida toropelii specifice eventualităţii unui dejun târziu de iulie, când peregrinajul pe străzile în mod inexplicabil ticsite, seamănă cu un voiaj all inclusive prin cercul al treilea din Infern. Dar nici canicula şi nici mieunatul înciudat al pisicii nu păreau să îl stingherească prea tare pe şoricelul care îşi continua neabătut demonstraţia laudativă privitoare la specia sa. În cadrul acestei manifestaţii se strecură un scurt moment de relaş, suficient pentru ca şoricelului să nu-i scape interesul cu care companionul său ochea un furou atât de sinistru din vitrina bombasticului magazin „Gloria”, încât acel amestec de piele şi catifea fu aproape suficient pentru a curma şi bruma de apetit pe care o avea. Toată tevatura se potoli după întreruperea suspectă a tuturor comentariilor care anunţau fie că mâncarea nu e proaspătă, fie că cea chinezească e prea picantă şi balonează, fie că în anuminte locuri pur şi simplu nu se pune problema să mânânci, şi deopotrivă a pledoariei referitoare la drepturile egale dintre animale. Prilejul acestui subit astâmpăr se dovedi a fi apariţia dramatică a cinci tomberoane luxuriante, ce se întrezăreau în dosul unei pietonale, care înfăţişa privirii o selecţie de cafenele şi bistro-uri animate. Lăcomia cu care motanul întâmpină această privelişte fu căptuşită de un val reînnoit de proteste, printre care faptul că nu cunoştea bucătarul, formulate însă fără prea mare tragere de inimă, dictate de impulsul acestuia de a nu se dezminţi. Aşa încât ospăţul râvnit ar fi putut începe, dacă el nu ar fi dovedit o excentrică jenă în a se supune regimului de autoservire. Deoarece meniul era destul de variat pentru a satisface gusturile celui mai gurmand mamifer, chiar şi a celei mai pofticioase rozătoare, labele şoricelului începuseră deja să scormonească cu aviditate în unul dintre tomberoane. Cât despre comesean, acesta se menţinuse la o distanţă respectabilă de bucătărie, refuzând politicos castraveţii muraţi, ciocolata belgiană şi chiar smântâna care îi fuseseră oferite. Doar încrederea nestrămutată în tradiţia culinară franceză îl impulsionă să ia cu asalt conserva de pateu pe care şoricelul i-o înmână, asigurându-l, între două înghiţituri, că se va înfrupta din cel mai rafinat pâté de foie gras. Cam pe când prânzul lor era pe punctul de a se încheia, trecu pe lângă ei un contabil distras, care muşca absent dintr-un sandwich cu şuncă.
– Cât de grobiene pot fi aceste fiinţe! declară pisica dezgustată, încercând altminteri să ajungă cu vârful unui corn la ceea ce părea a fi încă puţin pateu, undeva pe fundul conservei. În ultimă instanţă, a mânca pe stradă e o operaţie insalubră, ce să mai vorbim de maniere! şi zicând aceasta, lichidă orice umbră de pateu rămasă în conservă, tolănindu-se la lumina soarelui, plăcut deja la acea oră, nu înainte, însă, de a-şi aprinde un alt trabuc.
– Acolo e o sscobitoare? Fii drăguţ ssi passează-mi-o, îl rugă şoricelul, indicându-i o aşchie de pe jos, la câţiva paşi de el. Motanul îşi întinse pe rând fiecare membru, mişcându-se atât de încet, încât cel a cărui răbdare o punea la încercare, scoase un chiţăit aproape imperceptibil, care nu putea fi tradus decât printr-o vorbă de duh, nu prea agreabilă.
– Dacă Jerry ar fi foarte bolnav, ssă zicem că ar fi în sspital după o operaţie de prosstată, zise brusc şoricelul, trădând o meditaţie îndelungată, cunoasstem îndeajunss de bine tendinţele mai puţin ortodoxe pe care partenerul Tom le-a manifesstat de-a-lungul timpului, ssi cu toate acesstea, cred, ba mai mult, ssunt ferm convinss, că acesst motan ar da dovadă de o empatie fără margini, fiind alături de el zi ssi noapte, dacă ssituaţia i-ar ssolicita-o, după cum am expuss-o mai ssuss.
-Sunt, indiscutabil, în consens cu aserţiunile tale, interveni ezitant motanul, surprins de surescitarea neaşteptată a şoricelului.
-Într-o assemenea sstituaţie, aflându-sse ssub pressiunea unor circumsstanţe mai mult decât delicate, nu ssunt atât de naiv încât ssă cred că Tom ar putea da dovada unei decenţe abssolute, cum ar fi firessc, assa cum, de pildă, ai da tu.
– Susceptibilul meu amic, începu pisica, hotărâtă să adopte o atitudine la fel de seriosă ca cea a şoricelului, văzând cât de afectat prerora acesta, deşi se abţinea cu greu să nu izbucnească în râs la ideea unei asemenea situaţii, admit că şi cele mai distinse feline pot fi uneori nesăbuite în activităţile lor, cedând în faţa guvernanţei celor mai primitive instincte. Însă doresc a-ţi învedera că mişcarea „Regăseşte-ţi prietenul pierdut” a fost iniţiată abia de curând. De altfel, sunt totalmente de acord că este absolut inadmisibil ca această conduită, de un barbarism regretabil, să fie în continuare perpetuată sau încurajată, având în vedere progresul pe care îl relevă civilizaţiile mapamondului întreg.
-Ssunt de părere că în ceea ce îl privesste pe Tom, nu putem disscuta de un barbarissm primitiv, dar nu de acesst asspect ssunt preocupat eu acum. Ci de faptul că oricât de puţin manierată ar fi această pisică, în cazul unei operaţii de prosstată, fără ssă avem mari pretenţii de la comportamentul ssău, putem, în orice caz, conta pe un ssprijin real. Am ssă îţi ofer un exemplu. Sse înţelege că imediat după o assemenea intervenţie, Jerry nu ar fi capabil ssă îssi îndeplineasscă anumite nevoi, fără ajutorul unor măssuri de natură medicală.
-Să nu conjugăm delicateţea şi pudoarea, îi reproşă pisica, în continuare bulversată de atitudinea gravă a interlocutorului său. Dacă insişti să împingi dezbaterea într-o zonă scatologică, fă-o până la capăt, căci te asigur că nu mă voi congestiona la simpla pomenire a cuvântului „ploscă”.
-Ei bine, ce ar face Tom în acesstă ssituaţie? Ar inssissta, da! Ar inssissta ssă fie el cel care are completă grijă de prietenul ssău, ssi ar goli el perssonal plossca, de fiecare dată când ar fi nevoie!
-Dacă nu este vreo asistentă prin preajmă, desigur.
-Cu ea, fără ea, admiţi deci că Tom ar face assta pentru Jerry?
-Sunt situaţii în care…
-Bine, fie, ssă luăm doar cazul în care nu ar exista nimeni altcineva capabil ssă o facă.
-Atunci…
– Ssi oricum Jerry ss-ar ssimţi indisscutabil mai comod dacă acesst prieten al ssău, care i-a devenit mai apropiat chiar decât o rudă, ssă îi facă acesst favor!
– Indiscutabil…
-Ssi acum sscumpul meu camarad, ssper că înţeleg de ce tu ssi de ce nimeni altul nu mă poate ajuta în circumsstanţele în care mă aflu.
– Atunci, dacă aşa stau lucrurile, îţi fac cu plăcere serviciul ăsta, dar nu ştiu de ce spun „dacă aşa stau lucrurile”, fiindcă nu pricep o iotă.
–Ce bună eşti, spuse şoricelul.
–Bagă-ţi capul în botul meu, spuse pisica, şi aşteaptă.
–O să dureze mult? întrebă şoricelul.
–Până mă calcă cineva pe coadă, spuse pisica; îmi trebuie un reflex rapid. Dar o s-o las s-atârne, nu-ţi fie frică.
Şoricelul depărtă fălcile pisicii şi-şi vârî capul între dinţii ascuţiţi.
Friends will be friends
When you’re in need of love they give you care and attention
Friends will be friends
When you’re through with life and all hope is lost
Hold out your hands cos friends will be friends right till the
End
Teodosie cel mic a fost cartea recomandata de toti prietenii, de toate cronicile literare, de bloggeri, de critici, cu alte cuvinte toata lumea a cazut de acord: este o carte extraordinara! De ce am citit-o numai acum, nu imi pot explica, alaturi de Demonii, a fost cartea pe care am amanat-o la nesfarsit. M-am vazut libera zilele acestea sa aleg ce carte vreau sa citesc si cu toate ca iarasi am fost tentata sa o mai tin de-o parte (asa cum fac bunicile cu setul de farfurii bune pentru zilele speciale) am comis sacrilegiul de a o incepe pe tren. Cartea s-a ridicat la inaltimea cronicilor primite astfel incat imi vine greu sa ma decid intre ea si Si Hams Si Regretel care sa ocupe locul intai in preferintele mele legate de literatura romana contemporana. Urmeaza sa ma plang in doua, trei randuri ca nu stiu cum sa vorbesc despre o carte atat de frumoasa (nu-i nimic stiu ca nu sunt singura 🙂 ) cartea are intr-advevar darul de a te lasa fara cuvinte chiar si in cazul in care nu prea gusti genul fantasy (am fost o devoratoare de basme cat am fost mica dar odata ce le-am abandonat pe acestea genul nu m-a mai prins). In afara de personajele adorabile pe care le creeaza Razvan Radulescu, povestea seducatoare si un conflict bine dozat (care si acestea sunt suficiente pentru a face o carte buna) autorul indrazneste sa fie jucaus in stilul sau, nu isi ignora cititorul si bine face (literatura romana la ora actuala cam prea des uita de acesta ajungand ori sa il plictiseasca ingrozitor de tare ori sa il deruteze total in amalgamul de detalii, explicatii etc.) folosindu-se de tot felul de tehnici narative acest spectator nu este plimbat doar printr-o lume fantastica ci si prin diferite intorsaturi stilistice. Personal imi place teribil de mult textualismul optzecistilor desi stramb din nas cand vad o carte care se foloseste de acest mecanism astazi, placut dar totusi greu de stapanit. Prima carte care mi-a dat cu tot scepticismul de pamant a fost Sindromul de panica.. . a lui Visniec iar a doua este aceasta. Trebuie sa maturisesc ca nutream un mic gand perfid „ei asta nu-i va reusi pana in final” si am asteptat momentul si cu fiecare pagina dadeam de o noua surprinza, o noua incantare si din nou nimic care sa ma faca sa stramb din nas. Acum ar urma un sir lung de moduri in care sa spun da, cartea e extraordinara, trebuie citita! dar am sa ma opresc aici cu speranta ca am starnit pofta celor care inca nu au ajuns la ea.
Proza realistă a lui Dan Lungu a atras atenţia încă de la primele apariţii, fiind catalogată frecvent antologică, cu precădere volumul Proză cu amănuntul, care propune un cliclu de texte bine construite, aparent simpliste şi accesibile, care încântă prin diversele subtilităţi ascunse. Proza sa nu îşi propune să deformeze în niciun fel realitatea, lăsând-o transparentă pentru cititori, fără să fie impregnată de subiectivismul intrinsec tehnicilor legate de autoreferenţialitate, biografism sau autobiografism. În jocul autorului de-a ficţiunea şi realitatea se insinuează, totuşi, o formă hibridă de textualism, cu miza de a abroga, de data aceasta, nu propriul autor, ci tocmai ficţiunea în ficţiune. Formula permite profilarea autenticităţii în realitate, astfel autorul plasându-se în proximitarea configuraţională a unui comentator sportiv, doar că, de data aceasta, nu se difuzează un meci de fotbal, ci o lume aruncată într-un spectacol al banalului.
011989-0,50's Blog 