Proza realistă a lui Dan Lungu a atras atenţia încă de la primele apariţii, fiind catalogată frecvent antologică, cu precădere volumul Proză cu amănuntul, care propune un cliclu de texte bine construite, aparent simpliste şi accesibile, care încântă prin diversele subtilităţi ascunse. Proza sa nu îşi propune să deformeze în niciun fel realitatea, lăsând-o transparentă pentru cititori, fără să fie impregnată de subiectivismul intrinsec tehnicilor legate de autoreferenţialitate, biografism sau autobiografism. În jocul autorului de-a ficţiunea şi realitatea se insinuează, totuşi, o formă hibridă de textualism, cu miza de a abroga, de data aceasta, nu propriul autor, ci tocmai ficţiunea în ficţiune. Formula permite profilarea autenticităţii în realitate, astfel autorul plasându-se în proximitarea configuraţională a unui comentator sportiv, doar că, de data aceasta, nu se difuzează un meci de fotbal, ci o lume aruncată într-un spectacol al banalului.
În povestea Proză cu amănuntul, chiar din prima frază “De câteva zile întorcea pe toate feţele gândul că lucrurile mici se trag din lucrurile mari“(p.85, Ed. Polirom, 2008, Bucureşti) , apare enunţată o anumită obsesie pentru toate amănuntele anodine. Dan Lungu construieşte, după cum anunţă şi titlul, o proză a detaliilor în care personajele sunt surprinse în cele mai intime momente, cititorii fiind martori ori ai unor răbufniri miniaturale şi diverse lamentaţii, ori ai unor situaţii complet banale, dar în care acestora le este etalat penibilul demers al unor epatări eşuate. Cu toate că protagoniştii variază atât ca gen, vârstă cât şi ca statut social, apelează la acelaşi mecanism comod de banalizare excesivă a vieţii. Nici divinitatea nu se sustrage acestui protocol fiind puternic umanizată (de la copiii care percep un Dumnezeu-unchi, care îi mai ajută din când în când, la adulţii care percep divinitatea ca fiind jumatate-om, jumătate-Dumnezeu). În povestea De-a întunericul, protagonista, o fetiţă care nu a împlinit nici 10 ani, este preocupată de a-şi păstra urina caldă în plapuma sa, sau în dulapul unde se ascunde de părinţi, fiind fascinată de mirosul pe care îl emană, astfel această soluţie nemaiconstituind un buffer sau o simplă rutină, ci prinzând o coloratură bolnavicioasă, se transformă într-un playground ultraprotector.
Cu toate acestea protagoniştii nu sunt privaţi de crize exitenţiale. Considerabil mai puţine la număr sunt personajele plasate într-un spaţiu de incertitudine bazată pe incongruenţa receptării nivelelor de realitate (individuală vs. socială), astfel sentimentul unei angoase nu întârzie să apară (“…ca şi cum cineva străin şi-ar fi ales după bunul său plac nişte ilustrate pe care le priveşte într-o ordine secretă, înjghebând o altă viaţă cu întâmplările tale.” p.119, “Realiatea i se păru un păianjen uriaş, cu picioare înalte şi fragile, segmentate, călcând srâmb pentru a merge drept[…]Realitatea devenise grea, apăsând parcă asupra minţii“ p.87). Un exemplu bun în acest sens îl constituie protagonistul din povestea Norii, care în momentul disruperii echilibrului său emoţional se refugiază într-o reverie, care în final va avea scopul de a-i demonstra implicaţiile pernicioase pe care actul unei perturbări al ritmului său normal de viaţă l-ar avea. Acestă intuiţie a unei realităţi cel puţin dihotome ar putea constitui un punct de salvare pentru personajele lui Dan Lungu, însă raportarea artificială la aceasta o transformă într-o superstiţie, ajungând să fie ignorată.
Demascarea unui astfel de univers se face aproape de la sine, din acest motiv stilul lui Dan Lungu este mecanismul cel mai potrivit şi totodată cel mai subtil prin care textul reuşeşte să îşi atingă miza. Autorul cedează textul personajelor, astfel ironia se formează print-un anumit procedeu de acumulare, depunându-se în straturi în conştiinţa cititorului, desprinzându-se tocmai din golurile şi incoerenţele acestora. Textul aparţinându-le, schimbul de roluri se face cu atât mai concret, banalul devenind de fapt protagonistul tuturor poveştilor din volum.
