First and utmost

Ziua de duminică e ziua cea mai interesantă pentru cărţile tale din bibliotecă, cărţile primite de la diverşi prieteni , cărţile care stau pe pervazul de la geam şi tot aşteaptă să le termini, cărţile care au fost puse aiurea pe masă sau pe birou. Sunt toate acele texte de care ai fost mereu curios să le citeşti, de care ai auzit că sunt bune sau de care pur şi simplu nu mai şti cum au ajuns la tine şi cui de fapt ar trebui să le înapoiezi. Dacă ai avut o sămptămână grea îţi vei alege o carte uşoară, sau poate ceva ce are  potenţialul de a te face să te simţi mai bine. Dacă ai avut o săptămână absolut monotonă poate vei îndrăzni să te apuci de volumul ăla gros ce l-ai primit de ziua ta, sau poate vei reciti ceva ce te-a încântat. Duminica eşti  dispus să mai dai o a doua şansă unei cărţi poate prea pripit lăsată din mâini. În orice caz e ziua când suntem cel mai aproape de cărţile noastre. Vecina obsedată de curăţenie nu mai aspiră, boşorogii din dreapta nu se mai ceartă , poate ai un pic de  noroc şi alţi câţiva vecini sunt plecaţi pe la părinţi sau bunici şi în sfârşit linişte – poţi sta  şi cu geamul deschis.

Ca în fiecare zi de weekend am fost trezită de soare, nu am perdele şi absolut nimic care să mă poată lăsa  să dorm măcar cu o ora în plus. Aşa că, realizând că nu există nici o urmă de îndoială -sunt trează, m-am întins leneşă după cartea care era cea mai aproape de mine: Vasile Leac, Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie.  Citisem câteva poezii de el cu vreo 2 ani în urmă dar care nu m-au încântat prea mult, cu toate că  aveam o oarecare simpatie pentru el fiind din Arad, oraşul meu pseudonatal. Cartea de astăzi e împrumutată şi probabil cum se întamplă de obicei (de la alţii e mai bun) după primele pagini am fost surpinsă. Micul volum a început să mă prindă şi a ţinut-o tot aşa până la sfărşit.  Trezită de-a binelea şi cu poftă de a mai citi m-am hotărât să parcurg şi volumul (de acelaşi autor) pe care îl ţineam în bibliotecă de prea mult timp. Şi ca să înţeleg şi eu odată că dacă ţi se dă un deget nu trebuie să te avânţi spre toată mâna, acest volum nu a mai fost la fel de savuros. E vorba de Dicţionarul de vise , un volum de poezie care a apărut după Seymour…. Sunt şi în acest volum destul de multe poezii care mi-au plăcut dar au fost totuşi câteva care m-au dezamăgit, acestea fiind ori sufocate de un autobiografism mult prea pregnant ori presărate cu versuri oarecum explicative care nu îşi au rostul (cum e de exemplu poezia monologul Danielei G. posedată de poezie, unde intenţia unei arte poetice se simte atât de clar încât ultimele versuri “simt/ah!/Poezia!!!/da!” sunt absolut dezarmante). Acestea fiind spuse, am selectat (cu greu) o poezie din volumul Seymor… pe  care  o las să prezinte mai departe  poezia lui Vasile Leac (o face oricum mai bine decât mine).

un poem lung cît o pagină

. şi eu am văzut că mîinile oamenilor

pot ţine orgoliul în palmă ca un ou de găină

uite ce model frumos are orgoliul meu

ca ouăle alea din moldova

ar fi multe de spus

cred că aş putea scrie chiar o pagină

bolborosind în buzunare

mă bucur şi eu ca prostul cînd cineva îmi citeşte vreo poezie

uneori mă apucă tremuratul aşa din senin

numai că atunci sînt copilăros

scap oul şi el se împrăştie ca dracu

şi rămân gol pe dinlăuntru

şi eu am avut orgoliu

(cred că-l mai am şi acum pe undeva)

cît un ou de vrabie

tare ca o piatră transparentă

cîteodată pe furiş îl scot din buzunar şi zîmbesc

apoi îl  vîr repede la loc cuprins de frică.

lectură de dumincă plăcută 😉